Am renunţat să mă mai plâng de ceva vreme. Sunt sătulă până peste cap. Nici nu ştiu ce mă împinge acum să scriu. Mâinile îmi tremură spasmodic si privirea îmi e nelară. După cum spuneam, am renunţat să mă mai plâng cuiva de luptele care încă se desfăşoară in adâncul meu. E atât de patetic acum...
Nu vreau ca postu` asta sa fie unul din cele gandite cu gija ca cele e mai jos, pt ca nu conteaza cine va citi acest post. Acesta e in intregime scris pentru mine.
Perioade lungi de timp reusesc sa iti tin departe de mine. Il alung din vise, amintiri si ganduri, iar el continua sa revina, sa revina, sa revina[ahah.asta mi-a amintit de reclama aia proasta la termoplane]. Ca o boala incurabila. Ca acea piesa care se repeta in mod obsesiv in mp3`urile noastre. La un moment dat te obisnuiesti cu asta, o transformi in sunet de fundal, ajungi sa nu o mai observi. Si iar gandurile mele ajung sa fie incoerente.
Am fost vesnic recunoscatoare ca profa de romna a ales sa facem in ordine capitolele din carte. Dragostea , astfel, era programata pentru semestrul al II-lea din clasa a IX-a. Am continuat sa-mi zic ca o sa fiu mai bine, ca am sa-mi revin. Dar n-a fost asa. As vrea sa pot lipsi jumatate de semestru. Din proprie initiativa am luat azi de la bibleoteca Maitreyi de Mircea Eliade[ceea ce nu-mi sta in fire pt ca mie nu-mi place Eliade] si mi-am pus in gand sa o termin tot azi[lucru pe care l-am facut]. Doar ca sunt atat de naiva in incapatanarea mea. Nu ca nu as fi fost in stare, am citit si romane de 600 si ceva de pagini intr-o zi, doar ca nici unul ca acesta.
Inca nu stiu ce s-a intamplat. Inca nu mi-am primit explicatiile. Si ma simt din ce in ce mai rau. Nu sunt lucruri de explicat. De ce ar fi? De ce i-ar pasa catusi de putin de necesitatile mele? De curand mi-a spus ca gresesc din nou nearatandu-i ca imi pasa. Dar de ce sa fie o greseala? Oare... Oare nu stie ca tot ce mi-as dori mai mult in momentele astea e sa pot sa ii spun tot? Oare pe mine nu ma doare sa tin totul bine incuiat inauntru? Dar de ce oare sa ii spune, ma intreb. Daca eu n-am fost niciodata nimic pt el. Daca au fost sentimente doar din partea mea? Sincer spun ca nu stiu ce sa mai cred.
Privesc din nou inauntrul meu si inca vad cum ceva din mine functioneaza in mod invers. De ce? De ce inca mai simt, de ce inca creste in intensitate iubirea[ce patetic. de fiecare data cand folosesc cuv asta imi ramane in gat] odata cu nevoia mea acuta de el? De ce simt ca vreau sa fug, sa las totul in urma, sa distrug tot pentru ai privi chipul o ultima data? De ce trebuie sa doara? De ce trebuie sa imi pese din toate persoanele, doar de el?
Vorbeam despre carte. Citind paragrafele rand pe rad am gasit sursa lui de inspiratie pt un post pe wordpress. De ce mi-am amintit de el? De ce m-au lovit flashbackurile? De ce am plans urmatoarele 2 ore in timp ce citeam? De ce ma doare fiecare respiratie?
Sunt constienta ca nu pot sa plang, ca nu am voie. Ca imi este interzis sa dau glas durerii. Dar amintirile se repetau cu repeziciune iar vocea lui mi-a rasunat in cap ca un patefon stricat. Cuvinte din carti sau piese, scene din filme sau fraze rostite la repezeala, toate-mi aduc aminte de el. Drip. Drip. Drip. Cozmy. Cozmy. Cozmy.
Aceeasi place obsesiva pe care o urasc atat de mult.
Poate nevoie mea nebuna de al intalni din nou, de a`mi cere scuze[dah.tot eu], de a explica ceva... poate vine de la faptul ca incepe sa dispara. Nu-mi mai pot aminti clar chipul lui daca incerc sa-mi amintesc, dar e mereu viu in memoria mea iar toate detaliile fetei lui imi sunt totusi perfect cunoscute. Doar ca nu le pot descrie in cuvinte.
Mi se pare patetic acum sa plang dupa el. A trecut inca o jumatata de an. Nu o sa se termine niciodata? Ar trebui sa fiu dezgustata de mine insumi pentru ca prietenul meu cel mai bun poate muri dintr`o clipa in alta iar mie nu-mi pasa.
Mi se pare patetic ca inca imi ascund fatza in carti, presandu-mi buzele impreuna pentru a nu lasa tipatul sa iasa. Sa simt incordatrea pieptului si cat de mult ma straduiesc sa nu tip, sa nu izbucnsc intr-un uragan de isterie. Sa-mi scape suspinele printre dintii inclestati si privirea sa-mi devina neclara. Sa vad felul in care pieptul meu se ridica ritmic si totusi fara ritm in agonia continua[ am dat`o in poezie 8-|]. Si totusi am incetat sa ma plang LOR. Celor care inca imi spun "Uita!" cand nici macar ei nu au fost in stare sa o faca.
Candva de mult...de Craciun am pretins ca m-am vindecat. Nu mai suportam sfaturile lor. Nu le mai vroiam. Aveam nevoie sa inceteze. Candva de Craciun inca discutam cu Tode despre faptul ca timpul nu exista. Si m-a contrazis. Puteam oare sa ii spun ca pentru mine nu mai trece? Ca pentru mine a trecut doar cat timp am fost cu el? Atat timp cat am crescut alaturi de el? Ar fi inteles oare ca dezvoltarea mea s-a incheiat din nou? Cam am ramas prinsa in timp? Nu in trecut, doar in timp. Iar cand acesta s-a oprit din nou, toata perioada celalalta a fost o clipa de agonie. O eterna clipa de agonie.
Poate candva va trece clipa aceea si timpu va curge din nou. Dar cu ce pret? Cat voi mai purta masca asta ipocrita? Cat voi mai zambi si rade "natural" in timpul zilei si apoi sa-mi dau seama ca defapt era ca orice alta fapta, una gandita? Una facuta din reflex? Din dorinta de a ma intregra? Din dorinta de a fi la fel ca ei?
Si totusi nu conteaza si nu a contat vreodata.
the end.
Cu 1 an în urmă
